Viata unui barbat necunoscut de Andrei Makine

Cine nu l-a citit pana acum pe Makine pierde sansa de a vedea lumea . Cartile lui in general sunt veritabile ferestre catre lumea veacului trecut . Te absorb si te fac sa vezi ”High Definition ” viata  , cu detalii tulburatoare si atat de precise incat nu reusesti sa uiti vreodata rosul sangelui , infinitul cerului sau respiratia dragostei .

Si totusi mi-au luat 6 luni sa termin cartea .6 luni in care imi era atat de teama sa o deschid , incat ramasese in geanta pe care o purtam pe umar cand l-am ingropat pe tata. Regaseam , in acele 6 zile in care am vegheat la patul lui , in spital , intre randuri , suferinta bunicului meu care ne povestea cum a supravietuit ca si prizonier de razboi , si pe cea tatalui meu care se lupta cu sa ramana intre noi . Fiecare cu razboiul sau spun unii . Puteam citi cate 20 pagini pe noapte, pentru ca tata avea nevoie de insotitor permanent . Ma afundam intre randuri si reciteam fraze , incercand sa nu adorm si sa vad lumea prin ochii personajelor .Ma regaseam undeva in gravitatea peisajului , in albastrul cerului  rusesc , in mirosul iernii si al prafului , in zgomotele asurzitoare ale tunurilor . In noaptea in care tata a murit , care fusese precedata de o zi foarte tumultoasa cu delir , si multa emotie din partea mea care ma facea sa raspund la telefon si sa le spun tuturor ca vorbeste aiurea din cauza abuzului de alcool din timpul vietii si ca el va fi bine , doar i-am auzit cu totii pe medici cat sunt de incantati de evolutia lui . Undeva  in sinea mea ma abtineam atat de tare sa nu plang , sa fiu tare , si-mi aduceam aminte de imaginea foametei din cartea lui Makine … ma gandeam : cum pot sa le compar , cum poti in fata mortii sa spui eu as alege sa mor asa si pe dincolo cand ai in fata ta un om care se agata cu privirea de tine si -ti strapunge sufletul iar tu esti neputincios?

Toate aceste lucruri nu trec . Ochii tatalui meu au mai albastri ca niciodata . Am trait de fiecare data cand ma privea orice emotie mai intens ca niciodata  , iar in cartea lui Makine am regasit aceleasi trairi . Nu doresc sa compar atat de mult aceste experiente , ci mai degraba sa le asociez . De fiecare data cand deschideam geanta si vedeam cartea acolo asteptam cateva secunde sa-mi reiau respiratia , dupa care  sa abandonez . Asta s-a intamplat pana acum cateva zile . Mi-a trebuit timp probabil sa accept ce s-a intamplat pe data de 27 iunie cand am adormit la 3 , iar la 6 si jumatate m-au trezit asistentele sa-mi dea vestea ca tata nu a mai putut lupta . Timpul a decurs de atunci presarat cu nopti nedormite , cu refacerea casei dupa explozie , cu pomeniri si drumuri intre Bucuresti si Falticeni , cu incercari de a-mi scoate din minte ce am trait .

In momentul in care m-am decis sa termin cartea eram pe punctul de a accepta ce s-a intamplat . Dragostea intre Volski si Mila o asemanam cu lupta de a trai , cu puterea oamenilor de a supravietui razboiului , foametei si a degradarii fizice ori sociale . Doi oameni care transmit un mesaj prin intermediul povestii lor : dragostea e dincolo de viata . Puterea pe care le-a dat-o acest sentiment i-au facut sa creada ca intotdeauna privesc acelasi cer . Astazi , daca vrei sa vezi ce face persoana iubita , scoti mobilul si o suni . E atat de practic ! Mila si Volski sau regasit cu cicatrici trupesti si emotionale dupa incheierea razboiului , dar fraza : ”tie iubito , iti voi marurisi visu-mi ” e mai presus de orice gadget existent . Cimitirul lor , este dorinta de asumare a trecutului , dorinta de a trece peste ororile razboiului care i-a despartit pentru o vreme . Parca simti , la fel ca si in ”Fiica unui erou al uniunii sovietice ” pamantul plin de oase , parca iti aduci aminte din povestirile bunicilor de vremea foametei si a pribegiei , cand au plecat cu haine si paturi catre nicaieri , cand s-au intors calcand pe cranii , cand totul era mort. Si ei au plantat copaci , si ei au strans osemintele si le-au ingropat . Fara nume , fara identitati zac sute de mii de morminte , si dainuiesc in amintirea celor multi care au dorit sa planteze lastari pentru a nu uita vreodata ca razboiul e real , ca oamenii mor mereu , ca durerea se reflecta in campurile arse si fara viata plina de urmele celor care au traversat poate jumatate de lume ,sau cei incercau sa-si apere pamantul , pe cei dragi , si ca viata continua si dupa moarte , iar dragostea la fel.

Lagarul este un alt motiv des intalnit la Makine . Pentru ca facea parte din lumea lor atunci , pentru ca oamenii au disparut pentru ideologii pe care noi le discutam acum la partide de ceai sau le citim in carti ori pe internet . ” 10 ani fara drept de corespondenta ”  insemna doar moarte . Viata s-a continuat si dupa ce Volski a primit vizita femeii care i-a explicat ca Mila nu mai este , dar Volski nu a incetat sa creada pana in clipa in care a murit ca  ei doi nu privesc acelasi cer …

Cam aceasta a fost experienta mea cu aceasta carte , foarte personala , foarte intensa , exact asa cum ar trebui sa fie cu o carte buna  .

Femeia care astepta de Andrei Makine

O carte magnifica,minunata si incantatoare!Prima fraza pe care am auzit-o despre aceasta carte a femeia_care_astepta1fost :”Dupa ce am citit aceasta carte mi-am dat seama ca noi barbatii suntem un vax pe langa femei”.Acesta a fost scanteia care a pornit motorul poftei mele de a citi ”altceva”.Pot spune despre autor ca e minunat pentru ca a reusit sa scrie despre ororile rusiei,despre oameni intr-un mod in care nimeni altul n-a facut-o.Este vorba despre o femeie plasata intr-un sat uitat de lume care a asteptat toata viata ei acelasi barbat,renuntand dupa cum aflam mai tarziu la un doctorat lingvistic pentru a se dedica asteptarii.Ea,Vera e la fel ca si fluturele deranjat in prag de iarna de un copil stangace,ii dedica autorului un zbor in pe culmile erotismului in momentul in care trebuia sa doarma nestingherita,in asteptarea ei,in dedicare sa pentru un singur tel.Vera este plurivalenta, prezentata ca si foarte frumoasa,erotica in momentul in care trage plasele cu peste,marinimoasa, tacuta,moderna,conservatoare,inocenta, altruista si paradoxala.Acea femeie este fluturele autorului, acel fluture pe care-l vezi cand e gonita toamna si incep zapezile,atunci cand zilele sunt mohorate si nu mai e nici o frunza de cazut,cand oamenii incep hibernarea emotionala.Te incanta,te farmeca,te sperie,ai vrea sa-l prinzi si totusi i-ai da drumul sa-l vezi cum zboara,sa visezi ca se duce in neant,cu toate ca stii ca va muri singur si inghetat.Dar el a zburat,si-a intins aripile,iar constiinta lui nu-i ingradeste spiritul,ci i-l inalta!

O carte care m-a lasat mereu cu o imagine foarte detaliata si totusi atat de obscura pentru ca la Makine totul poate fi in prim plan ca apoi sa treaca in secund foarte gratios si fara sa-ti dai seama dar nu si fara a-i da importanta.E acel gen de carte pe care-l citesti si vrei sa afli cat mai repede…insa te intorci,mai citesti un pasaj in speranta ca poate iti prelungesti trairea cartii si iti doresti sa nu se termine vreodata!